Va mai aduceti aminte unde am ramas? Da, ramasesem la decizia cea mare: inapoi la masini sau spre rasaritul de la turnuri?
Am ales aventura, desigur, am ales sa facem ceva senzational, nou, sa ne testam limitele. Am ales sa ne intoarcem la masini... Neh, glumesc. Am ales turnurile. Cine n-ar fi facut oare la fel?
Uimitor, ma ia panica. O stiti? Teama aceea irationala ca ceva groaznic s-ar putea intampla? Pe mine ma bantuie. Asa ca mintea mea incepe sa plasmuiasca fel de fel de catastrofe, ratiunea incearca in zadar s-o linisteasca (Diana, poteca merge doar prin padure, nu sunt ursi aici, iar pumele nu ataca grupuri mari de oameni!). Desigur, nu glasuiesc nimic din toata furtuna de la mine din cap. Doar nu sunt fraiera.
Altii au probleme mai palpabile: nu si-au luat tot echipamentul, le lipsesc niste ,,straturi". Acum e ultimul lucru de care avem nevoie, dar noaptea e lunga. Brusc, parca nu imi mai pare rau ca am carat si geaca si polarul cu mine. Totusi, nu lipseste camaraderia de la noi din grup, si puse toate laolalta, toata lumea e ,,imbracata". Nu ne mai tine nimic in loc, sa pornim. Ah, dar nu prea repede. Nu vrem sa ajungem acolo la 3 dimineata si sa stam 2 ore. Mai bine mergem incet. Mai incet.
Imi iau locul in sir, incep sa vorbesc cu cei de langa mine. N-o sa va vina sa credeti despre cate lucruri pot vorbi doi oameni intr-o noapte. Unii zic ca nu s-au oprit din vorbit nici pana in ziua de azi. Ma linisteste vorba asta multa despre copilarie, bunici, vacante, tabere, experiente din alte tari, de pe alte continente si din alte timpuri. Simt ca sunt cu prieteni si ca as merge oriunde cu ei. Noaptea se asterne tarziu si misterios peste noi. Intarziem aprinderea frontalelor, ca doar umblam noaptea ca hotii, vorba sloganului. E aproape placut.
Pauza in niste tufe. Nu stam prea mult, nu vrem sa ne racim. Suntem plecati de 8-9 ore. Diana pune o intrebare care probabil ne-a trecut tuturor prin cap: Ce naiba cautam aici, la ora asta?!
Pauza inainte de ultimul refugiu. Ne pitim tot in niste tufe. Raul ne camufleaza vorba si zgomotele. Suntem cu toti in cautare de locuri moi, care sa semene cat de cat cu un pat. Nu-i chip sa gasesti asa ceva in poteca. Din camping se vad lumini. Oare pe noi sa ne caute?
Iata, ,,sarbatorim" 12 ore de cand am plecat. Un panou ne anunta ca am trecut de ultimul refugiu, ca mai avem vreo ora de mers in padure, apoi urmeaza sa urcam vreo 300 de m diferenta de altitudine in aproximativ o ora. Pe la 4 dimineata. Floare la ureche. Cum mi s-o fi parut asta o idee buna?! Ah, da, imi amintesc. Cand am zis din toata inima ca vreau sa fac asta, eram in holul hostelului unde eram cazati, la amiaza, odihnita si entuziasmata de aventura ce avea sa urmeze si sa fie mai apoi povestita. Sa zicem doar ca la trei dimineata si dupa douasprezece ore de mers, nivelul de entuziasm nu mai e chiar la aceleasi cote.
Pauza la izvor. Diana (nu eu, alter ego-ul) isi gaseste o piatra. Si adoarme pe ea. Da, cam atat de obositi suntem.
Ne continuam mersul in ritmul implacabil si incet. Ne depasesc grupuri de oameni. Probabil mai odihniti. Unde s-or grabi? Soarele la aceeasi ora rasare.
Ajungem la ultimul hop: urcarea abrupta, printre si peste bolovani. Noroc ca e bezna, nu vedem ce ne asteapta in fata.
Pun un pas in fata celuilalt, am impresia ca fac asta de o vesnicie. Talpile imi zvacnesc la fiecare pas. E si mai rau daca ma opresc. Nu vreau, nu trebuie sa ma opresc. Inca un pas. Un bolovan mai mare, trebuie sa fac un efort suplimentar sa imi ridic corpul. Intr-un fel chinuitor, imi face bine, e alta miscare decat cea pe care o fac de cateva ore, se trezesc alti muschi. Inca un pas. Si inca unul. Ridic privirea: sus, prea sus, se vede o luminita. Frontala unuia care ne-a depasit. Acolo trebuie sa ajungem?! E deprimant de sus, parca ar fi direct in ceruri. Mai bine nu ma mai uit. Inca un pas. Sunt pe pilot automat, trebuie doar sa fac pasi. Oare se termina vreodata? Trecem prin apa, urcam bolovani, cotim cand la stanga, cand la dreapta.
Imi arunc privirea in spate. Undeva departe, in zari, se iveste o linie de lumina rosie. Sunt aproape la capatul puterilor, dar e ca o gura de aer proaspat privelistea asta. Ma ajuta sa parcurg ultimii metri din traseul nostru. Urmeaza o zi noua. Un nou inceput. Iar noi suntem in locul acesta minunat si unic, printre uriasi de granit, printre munti masivi, impunatori, de neatins, langa un lac de o culoare inventata. Ne-am testat puterile si am reusit. Da, e frig. Da, suntem obositi. Da, ma doare fiecare centimetru patrat din talpa. Dar nimic din toate astea nu mai conteaza acum. Natura nu se lasa impresionata asa usor de efortul nostru, avem parte de un rasarit in nori. Dar nici asta nu-i rapeste din maretie momentului. Ma lupt cu somnul, cu frigul care ma face sa ma scutur din toate incheieturile si incerc sa nu uit nimic din ce se desfasoara in jur, sa imi imprim in toata fiinta privelistea din fata ochilor mei. 
Am reusit, dar aventura noastra nu s-a incheiat aici. Avem drumul inapoi. Sa va zic ca mi s-a parut interminabil? Ca genunchii mei nu au fost deloc incantati de toti bolovanii pe care i-am avut de coborat? Ca refugiul mi s-a parut a fi la 3 ani-lumina distanta? Ca visam la o cafea buna si nu aveau decat nes? Ca nervii s-au intins la maxim si orice mica problema capata proportii catastrofale? Mai bine nu.
Mai bine va zic ca am descoperit prieteni. Ca desi nu dormisem de 24 de ore, inca aveam puterea sa radem. Ca inca aveam rabdare sa ne facem cate un selfie. Ca unii aveau inca energie sa salute toti drumetii care ne-au iesit in cale, asa cum facem noi acasa. Ca ne-am depasit recordurile personale de kilometri parcursi. Ca sigur o sa ne aducem aminte peste ani de aventura noastra de noapte ca sa prindem rasaritul la turnurile din Torres del Paine.
Zilele ce urmeza o sa mergem in El Chalten. I se zice capitata trekingului din Argentina. De acolo vom urca pe Fitz Roy si ne vom bucura de o priveliste....ca cea de mai jos.
