Exista un inceput pentru toate. Asa mi-a spus mie o prietena. A avut si aventura noastra in Torres del Paine un inceput.
O dupa-amiaza de ianuarie calduroasa. Da, la capatul lumii, iarna e ca vara. Avem un plan in minte: vrem sa vedem turnurile. La rasarit. Lucru nu tocmai simplu, parcul e inchis noaptea, e interzis mersul in traseu in cursul noptii. N-o sa va vina sa credeti, noi am gasit o solutie. Intram in parc ziua, stam pana la rasarit si apoi plecam. Usor de zis. In practica, avem in fata noastra vreo 18 ore. Pe drum. Fara somn. Stai, asta chiar mi s-a parut o idee buna? Cred ca a fost totusi ceva ce m-a convins... Aaaa, da, turnurile la rasarit. Pai, sa pornim atunci!
90 de km, soare, guanaco (nu, nu e caca de liliac, sunt un fel de lame dragute foc), drumuri proaste, praf, munti care iti taie rasuflarea, am ajuns! Parcam masinile si incepem traseul in cel mai bun mod: cu o pauza de masa. Dupa savurarea unui "delicios" sandvis cu branza topita, pornim la drum. Traseul e usor. In schimb, e foarte cald. Unde or fi vestitele vanturi de Patagonia care ar putea sa ne ia pe sus? Cand ma gandesc ca mai car in spate si polar si geaca... Urc, transpir, mi-e sete, ma gandesc cu jind la o adiere de vant care nu vine.
Trecem dealul, mi se taie respiratia. La picioarele noastre e un lac de o culoare ireala. Ca si cum un creator indragostit de culoare ar fi varsat vopseaua cea mai turcoaz in lacul acesta cu nume nordic, Nordenskjold. Ne chinuim, pe rand, sa-i pronuntam numele, fiecare dupa imaginatia lui. Evident, rezultatele sunt prilej de glume (Cum ai zis?!). Lacul e vedeta, apare in toate pozele noastre.
Continuam traseul, lacul cu nume de viking in stanga, coarnele in dreapta. Ah, nu v-am spus inca de coarne? Sunt niste stanci de granit, impresionante, care se ridica semet pana la 2100 de metri. Ne vor strajui pe dreapta pana la refugiu.
Traseul nostru continua, poteca evidenta serpuieste printre arbusti, tufe de "el calafate" sau flori necunoscute, coboara, urca din nou, traverseaza paraie cristaline care susotesc ademenitor printre pietre. Cand si cand, traversam cate un parau pe podete de lemn care se plimba obraznic fara sa tina cont de eforturile mele de a le misca cat mai putin. Un deliciu! Acum inteleg si glumele rangerilor din parc: daca reusesti sa te pierzi aici, ei iti fac poza si te pun la panoul rusinii.
Nu suntem singuri, ne intersectam cu drumeti din toate colturile lumii. Sunt cei in grup care sporovaiesc si rad ca si noi; sunt drumetii singuri, seriosi si patrunsi de cine stie ce ganduri meditative; sunt cei in cuplu, care ne raspund la salut cu cate un zambet timid. Sunt cu totii apasati de greutatea rucsacilor mari, spre deosebire de noi. Pentru ei, refugiul catre care ne indreptam este destinatia finala a acestei zile. Pentru noi, e doar oprirea intermediara. Ajungem acolo dupa 4 ore de mers in soare. Corturi, refugiu, lume multa, agitatie. Ne imprastiem care incotro, in cercetare. Decorul te lasa mut: munti de jur imprejur, paraul la cativa pasi, lacul cel incredibil de turcoaz in stanga. Mi-ar fi placut sa stiu ca acela e capatul traseului, sa am ragazul sa admir totul pe indelete. Dar noi avem alte planuri. Ne asteapta cei 10 km inapoi (timpul zboara cand te distrezi mergand) si continuarea pana la turnuri. Caut un pic de liniste si umbra. Ne hotaram ca e momentul potrivit pentru a mai savura un sandvis. Cu pate de ton de data asta, ne place diversitatea.
Eh, a venit vremea sa pornim inapoi. Acelasi traseu, aceiasi oameni, acelasi lac (doamne, dar ce culoare!), aceleasi coarne. Noroc ca se mai schimba glumele. Andrei ne anunta ca e riscant sa ne intoarcem la masini asa cum planuisem initial. Ca sa ajungem in traseul spre turnuri, trebuie sa trecem de un punct de control si este destul de probabil sa nu ni se mai permita accesul, avand in vedere ora inaintata (era deja 20.00, noi nu plecasem inca de la refugiu). Avem variante pe traseu sa pornim direct spre turnuri. Ramane sa ne gandim daca avem tot ce ne trebuie si sa ne hotaram incotro mergem.
Ne reluam marsul si, pentru o vreme, uit de decizia ce ne asteapta. Ma bucur de ce e in jur, imi pun multe intrebari (de ce or fi coarnele in doua culori? Urmele pe care le vedem pe masivul de granit or fi poteci? Ce ghetar o fi acolo in departare? Fructele astea or fi comestibile? De la ce o avea lacul asta asa culoare? Si de ce il cheama atat de... ne-spaniol?). Uneori ii mai sacai si pe cei de langa mine cu ele. Ba mai si primesc raspunsuri. Kilometrii trec, unul dupa altul, soarele nu mai e atat de puternic si asta e o binecuvantare. Vantul inca se lasa asteptat.
Dar iata ca am ajuns la rascruce. Ce sa fie? Inapoi la masini sau spre rasarit?
Diana Chilea - calator in Patagonia
