Plimbare in Piatra Craiului

Cele mai faine aventuri sunt acelea pe care nu le planuiesti sau nu le anticipezi. Cel putin in cazul meu cam asa este de fiecare data. Intr-o vineri, ma ia ghidul meu preferat din Oxigen la treispe pazeste si ma intreaba ce fac sambata urmatoare. Ehei, culmea ca nu aveam nimic planificat.

,,Nu? Perfect! Hai la o plimbarica la poalele Pietrei Craiului. 20 de km."

"Urcam?"

"Nu. E ceva relaxant."

,,Bine, hai!"

Mentionez ca nu-mi era nici lene de urcat, nici frica ca n-o sa fac fata fizic, ci doar rusine ca voi tine grupul pe loc. Asa ca, in cazul de fata, nu puteam sa refuz o ,,plimbarica". Ehe, si atunci cred ca am constientizat ca, pe munte, distantele nu mai au aceleasi valori ca pe verticala. Si tarziu am pus la socoteala si zapada... Ia-o p asta! Or fi fost ei 20 de km, dar s-au simtit ca 40!

Iar ,,plimbarica" asta de 20 de kilometri s-a transformat, printre multe altele, intr-un kind reminder delicat la adresa conditiei mele fizice aproape deplorabile. Noroc cu peisajele, ca au meritat toata osteneala.

Sa fie clar un lucru. Nu prea am memoria nici a denumirilor, nici a inaltimilor. Insa am memorie vizuala si emotionala, care se activeaza imedat cum intalnesc ceva frumos. Iarna, muntele e pur si simplu magic. Poate datorita frigului care te face sa mergi constant. Poate datorita zapezii de un alb pe care nu-l poti gasi absolut nicaieri. Poate datorita paraliziei iluzorice a naturii, cauzata de inghet. Poate datorita urmelor pe care le lasi in zapada.

Cert e ca orice peisaj pe care-l vezi pe munte iarna e scos din povestile pentru adormit copii. Nu mai specific de pitorescul Satului Pestera. Casute razlete, imbatranite de timp, sunt rasfirate ici si colo. Fumul iese agale din hornuri si se pierde in nemurire. Nicio miscare, toata lumea hiberneaza. Soarele apune in spatele nostru, iar eu mor de ciuda ca nu ma pot bucura in totalitate de frumusetea peisajului, pentru ca ma dor ochii de la atata lumina.

Am mers ca furnicile colorate in monom. Am rasuflat usurata de fiecare data cand am auzit ,,pauza de hidratare 5 minute!". Am zambit cand alti turisti au cerut pauza cu mult inainte ca eu chiar sa am nevoie de una. M-am simtit mica de tot, vazand creasta Craiului. Mi-au crapat buzele din cauza vantului. M-am transformat in Rudolf din cauza soarelui. Am traversat poteci abrupte care mi-au aratat ce bine imi pot pastra echilibrul atunci cand vreau

La sfarsit, cu pahar cu ceai cald si ghemuindu-ma pe scaunul din autocar, obosita, dar nu epuizata, mi-am dat seama ca...da. Merita! Din plin! Merita sa te scoli dimineata de la 5 si sa pornesti sa descoperi muntese. Iar momentul acela, cand te intorci si imbratisezi patul cu atata dragoste, de parca nu v-ati intalnit de ani intregi, e mirific.

Merita sa incerci. Si merita sa descoperi magia albului care este pe munte. Un alb scaldat in raze de soare montan... cuvintele-s tardive. Vino si convinge-te singur!