Weekend de poveste in Ciucas

Plecarea la ora 7:00, din fata Hotelului Horoscop, unde va va astepta Autocarul Bucuriei" - asa suna anuntul care aducea prima surpriza din sambata de 30 martie, adica acum cateva zile, in toiul pregatirilor pe care le faceam pentru mult asteptata excursie din Ciucas. M-am uitat la anuntul ala de la cap la coada, apoi de la coada la cap... dar acelasi lucru l-am inteles. Ca plecam la 7:00. Zic sa sun, sa intreb, sa vad ce-am facut atat de teribil/grozav/tare/cool/fantastic/nemaipomenit incat sa primim asa cadou  (pentru ca fix cadou era, daca tinem cont de faptul ca plecarile obisnuite au loc la orele 6:00, iar pentru a le prinde, unii dintre noi se trezesc la 4:30). Speram - va dau cuvantul meu - in adancul sufletului, sa existe o explicatie pentru acest 7:00 si sa nu fie o greseala care ar fi spulberat multe, multe, multe sperante de a dormi o ora in plus. Asa ca am sunat, am intrebat si... Dumnezeul ghizilor facuse mare, mare, mare minune! Nu era o greseala. Chiar se pleca la 7. 

Sambata dimineata, orele 5:30, dupa un somn mai lung decat ne permitem inainte de majoritatea excursiilor noastre, suna telefonul, iar din el rasuna o voce mai treaza decat subsemnatul: "Buna dimineata, frate barobos! ...boss...oss..os...ss..s (asta era ecoul)! Hai, ne vedem la Horoscop intr-o ora, da?" iar asta era Daniel, colegul meu de echipa, farul calauzitor din fata grupului (intrucat eu am fost maturica si nu mi-am parasit nicio secunda pozitia).

Poti sa zici NU la o asa initiativa? La o asa determinare? Nu stiu... cert este ca eu n-am putut. Asa ca am luat rucsacul in spinare, am pus chitara peste el si m-am prezentat la Autocarul Bucuriei, care, la ora 7:00 a pornit, in mare efervescenta, catre Cheia, de unde avea sa porneasca traseul nostru in marea evadare de doua zile, in muntii Ciucas.

Si am ajuns in Cheia si am coborat din autocar si am vazut ca prognozele pe care le studiaseram toata saptamana erau adevarate. Nicio urma de nor pe cer, nicio adiere de vant, nicun obstacol nu parea sa stea in calea Fratiei celor 17 (inimosi unul si unul) in asaltul curajos asupra Ciucasului. Asa ca ne-am distribuit in formatie de atac si, cu Daniel in frunte, am pornit traseul, fiecare cu asteptarile lui. Asteptari diferite, dar in unanimitate, mari.

Primul obiectiv al zilei era Cabana Ciucas, pe care aveam in plan s-o cucerim in aproximativ 3 ore. "Linia frontului" inainta catre cabana cu destula usurinta, desi nu neg ca am vazut, pe drum, mai multe perechi de ochi tanjind dupa masinile de teren care urcau sprintene pe langa noi, catre locul la care visam cu totii. Dar credeti ca s-a oprit vreuna sa ne intrebe daca ne e greu sau sete sau daca mai putem? Nici gand! Si bine au facut, pentru ca, in felul asta, am savurat din plin momentul in care, dupa 3 ore de truda, am ajuns, in sfarsit, in fata cabanei din care mirosea - divin - a mancare buna, buna, buna!

Si cand toata lumea saliva, ce credeti ca spune fratele barbos din varful plutonului (Daniel)?!?:

"Nu e momentul! Acum mancam un sandwich din rucsac! La masa stam cand ne intoarcem de pe varf! Ca dupa aia nu mai putem urca! Se lasa greu papanasu'!!!"

Iar atunci, din 17 magnifici, cati numara grupul nostru, am auzit, din aproximativ 10 piepturi, o intrebare. Dar nu era o intrebare... era ACEA intrebare: "cat facem pana sus si inapoi????"....

Raspunsul conteaza mai putin... mai mult conteaza cat am facut la propriu, acolo, pe traseu. Si nici macar asta nu conteaza. Conteaza ca au fost, in total, vreo sase ore in care am urcat si am coborat prin mijlocul unor peisaje desprinse din cele mai frumoase vise, cu un soare care nu ne-a slabit din ochi nicio secunda pe tot drumul. Cu intinderi de zapada care pareau ca nu au margini, cu derdelusuri de care ne-am bucurat din loc in loc, cu foarte multe zambete, cu foarte multe prietenii noi sau mai vechi.

Sus, la aproape 2000 de metri, Vf Ciucas ne-a primit ca pe cei mai speciali oaspeti ai sai. Ne-a aratat cele mai spectaculoase privelisti pe care le are, ne-a aratat muntii din jur in toata splendoarea lor (Bucegii, Piatra Mare, Piatra Craiului), cu multa generozitate si cu o bucurie pe care am putut-o simti foarte clar.

Seara ne-a adus mult asteptata rasplata: o cina absolut delicioasa, pe masura zilei superbe pe care o avuseseram pana atunci si o cantare la chitara care a facut sa tresalte cabana pana tarziu, spre dimineata.  

Au fost o zi si o noapte de neuitat, pe care am spune ca le-am platit destul de scump, dormind doar 3-4 ore inainte de urcarea de-a doua zi, cea de pe Vf. Gropsoarele.

Dar n-a fost deloc cu parere de rau pentru pretul platit, caci urcarea spre Gropsoarele ne-a umplut si a doua zi sufletul si trupul de energie. Vremea a fost, si de aceasta data, un prieten minunat. A fost o zi fara vant, fara nori, cu aer curat - atat de curat incat, in departare, am putut zari  Ceahlaul.

20 de minute de relaxare, la soare, pe Vf. Gropsoarele ne-au incarcat bateriile pentru intreaga saptamana ce a urmat. Si, daca la asta mai adaugam si intinderile de branduse si de ghiocei care ne-au iesit in cale la coborare, pe Muntele Rosu, atunci avem imaginea unui weekend pe care, daca ni l-ar povesti cineva, i-am spune ca l-a visat. Dar nu a fost vis, credeti-ne! Am fost acolo secunda de secunda si putem da din nou proba adevarului, acolo, sus, in inaltimi. 

Semnat,

Ionut Petriman