UGANDA. Sau ,,Perla Africii", cum mai este cunoscuta. Este o tara mica, dar ,,duce multe". Multe peisaje care te coplesesc prin frumusete si unicitate. Multe provocari, care te scot din zona de confort. Multe animale pe care ai sansa sa le observi in habitatul lor natural. Multi localnici care te intampina mereu cu zambetul pe buze.
Dar nu vreau sa-ti vorbesc despre animale, despre peisaje sau despre conditiile meteo care-ti pun toata rabdarea la incercare. Ci despre una dintre cele mai grele provocari care te pot astepta in drumul spre Varful Margherita (5109 metri altitudine).
Ghetarul Stanley. Nu ai cum sa ajungi pe varf, daca nu treci de el. Practic, e ca-n viata. Ca sa ajungi la destinatie, trebuie sa depasesti toate obstacolele. Cum e natura asta!
Nu vreau nici sa-ti descriu ghetarul. Vreau sa vorbesc despre ce simti sau ce poti simti daca vrei sa-l cuceresti. Pare simplu. Ce-o fi atat de greu sa-ti proptesti pioletii in gheta, sa infigi bine picioarele in cele mai sigure locuri si sa-ti mobilizezi tot corpul sa urce? Haha. Ha. Ha. E greu tare, mai ales daca nu esti obisnuit cu turele pe ghetari. La inceput, nu e chiar atat de dificil, pentru ca mai ai ceva rezerve de energie de care sa te folosesti. Si ai senzatia ca, dupa crestatura aia, urmeaza mereu o bucata de gheata pe care sa te odihnesti. Dar nu e mereu asa. Sau e, dar bucata aia iti pare atat de departe, ca-ti vine sa urlii. Numai ca nici pentru asta nu mai ai forta. Dar stii vorba aia? Cand crezi ca nu mai poti, mai poti putin. Pentru ca nici n-ai o a doua varianta. Trebuie sa inaintezi. Genul acesta de momente le intalnesti mereu in viata. Doar ca, in alte context, poti abandona. Sau te poti intoarce de unde ai plecat.
Aici, sigura varianta este sa continui. Si o faci. Mintea nu mai proceseaza demult ceea ce se intampla, nimic in afara de teama. Dar oboseala e atat de mare, ca nici teama nu o mai simti. Si gasesti in tine puterea sa mergi. N-ai ajuns pana aici intamplator si nici n-o s-o dai in bara tocmai acum. Il iei pe firavul ,,Da, pot!" in brate si pe buze si mai faci un pas. Nu te mai doare nimic si stii de ce? Pentru ca ti-ai depasit limita aia pe care credeai ca nici macar n-o s-o atingi, daramite sa o si impingi. Asa sunt gandurile noastre. Limitative, unele dintre ele. Si ajungi in situatiile in care le faci sa taca si potentialul neexploatat din tine iese la suprafata si-ti demonstreza tie ce poti cu adevarat.
Un pas. Alt pas. Si esti sus. Ai reusit. Nu-ti vine sa crezi. Da, tu. Ai reusit!! Iar asta e doar inceputul. Respiri, te asezi putin jos. Cel mai greu a trecut. Ai putut. Pare greu de crezut, nu-I asa? Odihneste-te deocamdata, pentru ca esti prea epuizat sa simti fericirea si multumirea. Si recunostinta fata de propria persoana. Si fata de acel cineva care a crezut ca poti sa o faci, pentru ca datorita credintei asteia te-a si trimis acolo.
Cum? Nu stiai ca nu ajungi nicaieri niciodata intamplator?
