Sa va povestesc cum a fost cu Oxigen in Dolomiti, pe drumurile de fier. Dar inainte hai sa va spun care e faza cu ele.
Conceptul de via ferrata s-a nascut in Italia, in Dolomiti. Pentru ca via ferrata este un traseu pe stanca, echipat cu cabluri, trepte si scari metalice, o traducere literala ar fi cea de ,,drum de fier".
Muntii Dolomiti - taramul inegalabil al acestor trasee. La fiecare pas dai de via ferrate de diverse dificultati. Ca d-asta zic ca e un paradis: se gasesc trasee pentru toata lumea in functie de varsta, experienta si preferinte.
Aventura de fier a Oxigenului a avut trei via ferrate: Giovanni Barbara (Cascada Di Fanes), Ettore Bovero (varful Col Rosa) si, cireasa de pe tort, Brigata Tridentina (Vf. Cima Pisciadu - lantul muntos Sella).
Prima via ferrata a fost de incalzire: punem ham, casca si sistem de asigurari, mutam asigurarile peste pitoane pana le visam si facem gesturile si in somn. Mergem de-a lungul raului Di Fanes, care formeaza cateva cascade impresionante. Prima, care este numita chiar Di Fanes, ne imbie sa-i cunoastem si dedesubturile, pentru ca traseul ne duce pe sub ea. Instant apar ooo-urile s uuu-urile de exaltare si uimire de nu ne mai auzim gandurile. Peisajele ma incanta atat de tare incat imi tot caut telefonul sa mai fac o poza si aici, si aici..., dar nu uit ca siguranta este pe primul loc.
Acest traseu este unul usor si il recomand ca start pentru un sezon serios de via ferrate. Durata acestuia este de aproximativ o jumatate de zi incluzand si zonele de trekking.
A doua via ferrata a pus creierul la secretat ceva mai multa adrenalina. Nu cat sa zici ca e prea mult, dar suficient. :))) Ettore Bovero de pe Col Rosa este o via ferrata de dificultate medie, de 400 m diferenta de nivel si un total de 4 ore cu tot cu partea de trekking (grup de 18 persoane). In afara de cablul de fier, nu are foarte multe trepte, insa stanca ofera extrem de multe prize. Hai, cauta prizele! Acum pun piciorul aici, si mana aici, si celalalt picior aici... Doamne, cata maimuta sta in mine! Am ajuns intr-o zona mai sigura, intr-o pozitie comoda. Scot usor telefonul, fac repede o fotografie-doua si gata. Restul e doar privit indelung. Parerea mea este ca fotografiile artistice si selfie-urile in exces dauneaza grav sigurantei! Si, oricum, la ce privelisti surprinzi acolo, nu mai e de stat si calculat unghiul din care faci fotografia.
Ceea ce face acest traseu spectaculos sunt zonele foarte expuse, astfel ca, uitandu-ma in jos, mi se desfasoara o imagine foarte ampla pana la baza muntelui.
Si, cum merg eu ca maimuta, iaca traseul vireaza brusc la stanga. Opaaa! P-asta n-am anticipat-o! Cablul merge spre stanga, ocolind ditamai bolovanul, picioarele neavand loc foarte generos de sprijin. Dar, cu atentie se trece. Aceasta a fost cea mai expusa zona a traseului. Varful Col Rosa ne-a primit cu bratele deschise. Aici aparatele foto si telefoanele si-au facut de cap.
Eeeiii, si iata-ma fata in fata cu cireasa de pe tort: Brigata Tridentina! Aceasta este o via ferrata incadrata la trasee de dificultate ridicata (nu intru in detalii despre clasarea dificultatii via ferratelor). Intai, ma ia prin invaluire cu ceva trepte, o scara lunga. Un firicel de apa isi facuse traseul pe stanca, dar nu punea probleme la traversarea zonei. Practic, m-a aburit. Ce citisem eu ca e perete vertical in mare parte, ca esti expus... Unde sunt toate astea?
Rabdare! Ia d-aci stanca verticala: 4 ore, pe o diferenta de nivel de 600 m. Hai, priveste curcubeul format in urma unei scurte sesiuni de grindina, multiplica-ti atentia, bucura-te de stanca, priveste cerul, cauta prizele, mutati asigurarile, ai grija la grupurile mai mici care au alta viteza decat grupul tau de peste 15 persoane. Si, nu in ultimul rand, fii creativa! Inaltimea nu e cel mai bun punct al tau.
Creierul pompeaza adrenalina! Si pompeaza, si pompeaza, si pompeaza! O, Doamne! Mai e? Da, mai e. Nu-i nimic, mergi inainte! Traieste, simte, priveste.
Am ajuns pe podul dintre stanci si in jos e un hau al carui fund nu-l vad. Imi dau seama: suntem nebuni, suntem masochisti, dar e al naibii de frumos (putin spus). Sunt o furnica pe stanca asta, o furnica in fata natura, dar fara a iesi din zona de confort, nu ma voi cunoaste nicioadata cu adevarat
Drumurile de fier mi-au oferit o experienta atat de profunda, emotii atat de puternice si privelisti atat de magnifice, incat nici Alzheimer nu le va sterge din memoria mea.
Nu uitati: fotografiile artistice si selfie-urile in exces dauneaza grav sigurantei! (Asta ca sa va mai bucurati si in viitor de alte drumuri frumoase.)
