"Incepusem sa ma plictisesc fara voi... A-nceput sa-mi placa verdele asta de la Oxigen! Bine... mie-mi place verdele oricum, doar vedeti si voi cat verde ma inconjoara... Dar la voi nu e numai verdele... Mai e ceva... Mai sunt toti oamenii astia faini care vin cu voi, plini de zambete, plini de viata si de o bucurie care, pe bune, ma molipseste de fiecare data" (fragment din "Confesiunile Lacului Vulturilor", editia a IX-a revizuita si adaugita, Octombrie 2018).
O zi superba de toamna, calda si insorita. Asta a fost rasplata muntelui pentru noi, o mana de oameni ce n-am vrut sa ascultam de prognozele care promiteau, invariabil, ca o sa ne ploua si or sa ne zgaltaie frigurile, in sambata care tocmai a trecut. Ce prognoze, fratioare, pai ce, nu stia muntele ce ne trebuie noua? Si ne-a dat. Ne-a dat bine... Usor de intuit, a fost mare veselie si de data asta, in frumoasa excursie pe care am facut-o la Lacul Vulturilor.
A fost o amintire din copilarie cat se poate de autentica, cu miros de frunze proaspat asternute prin padurile Muntilor Siriului, cu un soare de toamna care nu ne-a scapat macar o secunda din ochi si cu gogosi aburinde, facute in casa. Iar asta dupa ce ne-am plimbat, pret de kilometri buni, intr-o caruta trasa de un tractor vechi - dar vechi rau, de pe cand nici macar bunica nu planuia sa se nasca... Vreo sapte ore de rasete si de voie buna, sapte ore care ne-au adus energie cat sa ne-ajunga toata saptamana urmatoare. Amintiri despre un traseu frumos, prin Poarta Vanturilor, catre locul in care, se spune, vulturii isi invata puii sa zboare. Amintiri frumoase si o dilema serioasa: o fi mult de la IX pana la X? Stati pe aproape, ca nu se stie niciodata.
