Toata saptamana anterioara drumetiei spre vf. Moldoveanu m-am instruit psihic ca si cum as pleca la armata, pentru ca pot, pentru ca viata asta nu inseamna doar confort si rutina, pentru ca acum ceva timp mi-am impins linia orizontului atat de departe incat in data de 30 iulie 2017 ajungea pana la Dunare.
Multi pleaca in trasee pe munte pentru a cuceri varfuri, eu plec pentru a-mi simti neimportanta. Muntele imi aminteste cat sunt de mica in fata grandorii lui, ma ridica pe culmile lui ca sa ma invete fragilitatea omeneasca. Ma invata sa multumesc ochilor pentru culoare si urechilor pentru linistea vailor. Daca schimbi perspectiva si nu te mai plasezi pe tine in centrul universului constati ca problemele reale sunt altele si deodata ale tale par foarte mici si simplu de rezolvat.
Mi-am facut cruce cand am intrat pe traseu. Ca un melc imi duceam casa in spate...acolo aveam toate lucrurile necesare pentru a supravietui...nici 10 kilograme si sunt convinsa ca un om poate trai si cu mult mai putin de atat. Moldoveanu m-a luat tare inca de la inceput, mi-a taiat genunchii si respiratia si parca il auzeam cum spune "Doar nu credeai ca vii la rege asa usor...". Radea miseleste spre mine si ma provoca, ba s-a mai si bagat tot in nori. Nu am luat niciun moment in considerare posibilitatea de a abandona asa ca odata ajunsi la refugiu Vistea ne-am oprit la poalele lui sa innoptam.
Constructia nu depasea dimensiunile unei bucatarii al unui apartament comunist, iar incaperea se prezenta cu geam minuscul, un orificiu cred ca ar fi mai potrivit sa il denumesc, sursa prin care toata claustrofobia pamantului a ajuns la mine in acea noapte.
Ne-am cuibarit intr-un spatiu de 12mp cu inca alte 19 suflete. Am simtit acea noapte ca un omagiu adus celui mai inalt varf din tara. Atata apasare ca au iesit toti balaurii din mine. I-am inghesuit rau intre 19 de oameni in 12 metri patrati. Respiram practic ADN-ul unul altuia. Mi-am incalcat multe reguli de civilizatie si intimitate. La propriu, Moldoveanu m-a dezbracat de tot si mi-a furat tot. Frici, nelinisti, principii, reguli, valori...nu a mai ramas nimic din mine. Urma sa il cunosc a doua zi sleita de ganduri...eram fara de mine.
La ora 21:00 eram fiecare in sacul lui de dormit, cu burta plina de supa abecedar, unii butonand telefoanele fara semnal, doar admirand pozele reusite din acea zi, minunandu-se pe unde le calcasera picioarele, altii scriau deja articolul pentru blog. Cumva in mine trairile se limpezesc mai greu, am nevoie de timp sa procesez tot ce am vazut si tot ce am simtit.
Noaptea a fost linistita, nu avea oricum nimeni curaj sa iasa, iar polonezii de la etaj, din ce am putut auzi (caci toata noaptea am avut mai mult decat suficient timp sa analizez toate zgomotele), au prins aceeasi miscare ca si noi, cand se intorcea unul acesta ii forta si pe toti ceilalti sa se intoarca. Un sincron cum numai la balerine mai vezi, ca un joc domino uman la 2000m intr-o noapte de iulie de neuitat.
Te trezesti dimineata pregatit pentru orice va urma. Parca amintirea noptii trecute paleste odata cu caldura adusa de primele raze de soare, oricat de greu a fost, frumusetea ce se asterne in fata ta ia locul intunericului si iti lumineaza sufletul. Valea primeste culorile aduse soare in fiecare zi, de mii de ani, aici nu s-au schimbat prea multe. E placut sa simti ca esti intr-un loc nascut de mii de ani, luand parte la rutina universului sau ciudat de perfecta.
De la refugiul Vistea Vf. Moldoveanu era doar o aruncatura de bat. Grea aruncatura, singura parte dificila a traseului, usor tehnica, dar senzationala. Bubuie adrenalina in urechi, te concentrezi pe prize, cauti puncte stabile desi doar varful bocancului il poti sprijini pe undeva uneori, iti amintesti vreo 2-3 sfaturi din cele multe ale ghizilor, te scoate putin din zona de confort, suficient cat sa simti nevoia pe varf sa te pui in genunchi. Nu am facut-o ca mi-a fost rusine de partenerii de tura, dar mi-ar fi placut groaznic sa admir cerul senin si crestele ce se inaltau in jurul meu de jos de acolo.
M-am simtit cum probabil se simt credinciosii la biserica. Nu sariti ca arsi unii dintre voi, credincioasa sunt si eu, dar nu in aglomerarea din biserici, ci in varfuri de munti si in linistea adusa mintii si sufletului.
Iti vine sa te rogi, de fapt sa multumesti, o data ca existi, a doua ca ti-a fost permis sa vezi asemenea frumuseti si a treia ca ai oameni in jurul tau care te indruma spre asemenea locuri. Te leaga de oamenii astia un legamant nemaintalnit pana atunci, sunteti impreuna partasi la secretele universului. Secrete ce nu vor fi intelese niciodata de oamenii de la baza muntelui, o vraja.
Am scris pe tricolor numele oamenilor carora le datoram recunostinta mea, fara ei cu siguranta ma lasa demult curajul si l-am legat de stalpul ce marca ,,Acoperisul frumos al tarii mele".
Viata e mai usoara dupa o experienta cu un impact atat de mare pentru mine. Sunt persoane care fac varful in cateva ore, ii apreciez teribil, dar sufletul lor cumva nu mai are timp sa vibreze. Nu faceti varfuri pe repede inainte, nu grabiti drumetiile, nu bifati altitudini, ele nu sunt acolo pentru trofee, ele sunt acolo pentru ca pe drum sa aflati raspunsuri. Intotdeauna este despre ce se intampla pe drum, de pe varf in 5 minute pleci, dar orele pana acolo schimba decizii si vieti.