Pentru prima oara in bocanci de munte

Mi-am dorit sa petrec un weekend la cabana iarna asta. Si iarna asta, ba, pardon, ,,iarna" asta m-a lasat cu o pofta nesatisfacuta de zapada. Ma tot uitam pe geam si asteptam sa ninga, sa vina un mic ger care sa-mi scuture putin oasele. Asteptari desarte. M-am resemnat ca vine primavara si ca nu o sa mai simt fulgii de omat pitulindu-se prin parul meu. Viata a avut alte planuri, in schimb.

    Malaiesti. N-am sa uit niciodata cuvantul asta. Ehe... Ca doar a fost pentru prima oara cand am mers pe munte, nu la munte. Prima oara cand am incaltat bocanci, altii decat cei cu care merg prin oras. Prima oara cand am atins bete de trekking. Prima oara cand am simtit ca ajung la capatul puterilor si, totusi, am continuat sa merg. Nu-ti face probleme. Si tu ai fi facut acelasi lucru. Nu de alta, dar a te prinde noaptea, iarna, in munti, nu e o optiune.

    Poate va intrebati de ce m-a gasit 10 februarie pe cel mai greu traseu existent. Bineinteles ca nu putea fi usor pentru un om care nu obisnuieste sa faca un altfel de sport decat mersul cotidian, de la birou la acasa sau de acasa la facultate. Noroc ca exista oameni in jurul meu care nu accepta scuze de genul ,,N-am conditie fizica" sau ,,N-am echipament". Ce sa vezi? ,,Nimeni nu are conditie fizica pentru munte decat dupa ce incepe sa mearga pe munte". Iar de echipament am facut rost intr-o singura zi. Un polar, un tricou tehnic, o pereche de pantaloni de trekking si un fes de la cineva, bocanci, rucsac, bete si manusi de la altcineva.

Aventura a inceput din momentul in care am urcat treptele Autocarului. N-am avut timp sa ma framant prea mult, pentru ca cele trei ore si jumatate pana la inceperea traseului au trecut infiorator de repede. Am urmat traseul Paraul Rece - Diham - Valea Glajeriei - Malaiesti.

Prima bucata de drum pana la Diham a fost floare la ureche, chiar si pentru cineva ca mine. Am inceput sa urcam la un moment dat pe platou. Turnul Costilei se zarea in fata, Postavarul undeva in spate. Dar nu asta e cel mai important. Ci albul. Si soarele. Atat de mult alb si atat de mult soare. Am inchis pentru cateva secunde ochii si am avut senzatia ca sunt tolanita pe nisip, la plaja. Atat de puternica era caldura si lumina, in special.                

N-are nicio importanta ca am obosit pana am ajuns la Cabana Diham. Mi-am revenit relativ repede cu un ceai cald si dulce cu rom si un sendvis. Problema adevarata de acum incepe. ,,Ce am urcat pana acum nu e nici 40% din ceea ce urmeaza". Ok. Trebuie sa o fac, asta e.

De la Diham, drumul spre Malaiesti incepe cu o coborare. Eram incantata de drum. Pana cand am constatat ca tot coboram si ca panta devine din ce in ce mai abrupta. La prima cazatura mi-a adus aminte ca nu mi-am luat coltari. La a doua am inceput sa bomban. La a treia aveam senzatia ca intrasem intr-o relatie complicata cu solul. Pe a patra nu am mai avut cand sa o fac, pentru ca am ajuns la capatul coborarii, intr-o poienita. Aici ne-am tras putin sufletul cu ciocolata sau ce aveam mai bun in rucsac.

Am inceput sa urcam. Si sa tot urcam. Ni s-a spus: pasi mici, sa nu obosim. Am incercat sa raman printre primii. Am reusit pana la un punct, dupa care m-am obisnuit sa vad cum ma depasesc oamenii. N-am ce sa spun mare lucru despre drumul pana la belvedere. Pomi, zapada si o fiinta care simtea ca, cu fiecare pas pe care il face, isi pierde si ultimele resurse de energie.

Care a fost norocul meu? Am primit sprijin psihic de la cativa oameni pe care ii cunosteam de ceva timp, dar cu care n-am avut ocazia sa interactionez in adevaratul sens al cuvantului pana atunci. Au ramas cu mine, mult in spatele grupului, si... nu m-au parasit pana nu am ajuns la destinatie. ,,Nu este nevoie sa ramaneti in urma din cauza mea. Urmaresc marcajele si ajung la cabana singura." Nici eu nu ma credeam in totalitate. Ei, nici atat. Privelistea de la belvedere... ceata. Pacat. Voiam sa-mi clatesc putin ochii cu un alt peisaj rupt din povesti, dar n-a fost sa fie.

Am pornit din nou. Cu cat inaintam mai mult, cu atat simteam ca cedez. Auzeam des: ,,Hai, mai e putin!". Afurisitul asta de ,,putin" tare lung mai e! Mi-am recapatat suflul datorita unei poteci aproape plane, care mi-a ingaduit sa ma bucur de peisaj. Crengi pline cu zapada. Peste tot zapada!! Bine, bine, nebuno, dar tot drumul este pavat cu zapada... Nu, n-ai cum sa intelegi pitorescul zapezii asteia. Este cernita. Iar muntomanii pe care i-am intalnit aveau toti zambetul pe buze si, cu veselie in glas, rosteau "Buna ziua"... Ce e cu muntele asta? Ori atrage doar oameni buni, ori ii purifica pe cei rai si-i face buni. Am iesit din poteca si am inceput sa urcam, din nou. Si am ajuns intr-o alta poiana, diferita de ultima. Se vedeau muntii si ceata, pe alocuri. Am ridicat privirea si am incercat sa sorb din priveliste cat de mult am putut. Nu ma gandeam la nimic. Mi-am limpezit mintea, am incercat sa uit de oboseala si doar priveam. Aveam senzatia ca spulber magia daca lasam fie doar un gand sa mi se strecoare prin capsor.

Din nou, la pas. Extenuata e putin spus. Dar urcam. Si urcam. La naiba! Trebuie sa se termine si urcarea asta odata!

Am ajuns. Cabana, undeva la 10-20 de metri. Muntii invaluie protector cabana si te coplesesc. Nu te simti mic, te crezi mic. Pentru ca asa si esti. Cerul e sus, albastru. Sau alb. Sau undeva intre. Nori... parca nu erau. Dar era mula lumina. Simteam cum muntele ma priveste parinteste. Chiar si potecuta pana la intrarea in cabana aveam senzatia ca-mi ureaza ,,Bun venit!". Zambeam. Nu fizic, ci psihic. Nici n-aveam cum altfel. 

Intru in cabana, traversez holul si ajung in sala de mese unde e cald si unde lumea se inghesuie la coada pentru a comanda de-ale gurii. Eu n-am pofta de mancare si merg in camera cinci de la etaj. Scap de povara rucsacului si ma intind. Am dormit pe cel mai bun pat de campare si sorbit cu nesant din cel mai dulce somn de dupa-amiaza. Dupa ce m-am sculat, am mancat cea mai buna ciorba de fasole. Am baut cel mai bun vin fiert. Si am ascultat cele mai frumoase cantece de cabana... Noapte la munte, noapte carpatina... Nea Vasile ne-a dat clasa tuturor. Chiar el sustine ca poate canta doua ore fara sa repete versurile. Nici nu ma gandesc sa-l contrazic.

Am vorbit cu oameni pe care nu i-am vazut niciodata. Mvaaai. Iti dai seamaaa? Ai mai iesit vreodata din casa pana acum? Pana saptamana trecuta as fi raspuns cu sarcasm ca mama nu m-a tinut legata cu lantul de tablia patului. Acum raspund ca de-abia am inceput sa ies cu adevarat de acasa. Acolo, la 1 720 metri deasupra tuturor, orice are alt gust. Vorba, mancarea, cantecele, pana si interactiunea cu oamenii. Nu eram singuri in cabana. Cativa brasoveni si alti bucuresteni s-au lasat adementi de atmosfera oxigeneasca si au devenit un tot, cu noi. Era trecut de miezul noptii si ultimii curajosi inca ne incantau urechile.

E inutil sa spun cum am dormit in noaptea aceea. Fara cosmaruri. Fara vise. A doua zi de dimineata, eram ca noua. Doar putina febra musculara din jurul umerilor imi aducea aminte de efortul depus ieri.

Am iesit afara, iar ochii mei erau suficienti de odihniti incat sa surprinda orice detaliu. Vedeam ceata in departare. In fata mea, cativa oameni luasera cu asalt derdelusul. Era rece, dar nu-mi era frig. Nu, nu din cauza ca eram bine imbracata (inca purtam pantalonii de pijama cu care dormisem). Nici din cauza emotiilor. Trecusera toate. Era datorita muntelui. E vrajit.

Am mancat micul-dejun, ne-am strans lucrurile, am facut poza de grup si am pornit usor la vale. Te epuizeaza si coborarea. Dar, cand ai noroc ca aceeasi oameni, care ieri erau sustinatori la urcare, acum sunt stalpi antiaderenta la coborare, sa fie langa tine, ajungi cu bine la Cabana Diham. Incet, dar sigur.

De acolo, nu am mers pe drumul pe care venisem. Am coborat spre Panta Prostului. Traseul a fost aproape drept vreo 20 de minute, daca nu mai mult. Lux! In spate era peisajul pe care-l parasisem cu o zi inainte. Doar ca acum era ascuns de putina ceata. Mi-am intors privirile de mai multe ori, sa ma asigur ca nu uit nimic. Imi parea rau ca uitasem sa-mi pun telefonul la indemana, sa pot sa fac poze. Acum, nu-mi mai pare. N-am nevoie de memoria lui. A mea e mai mult decat suficienta.

Imi doream sa-mi creasca aripi si sa pot sa explorez tot, fara sa mai fiu conditionata de fizic. Dar trebuia sa ma multumesc cu ce am, adica cu picioare obosite, dar hotarate sa nu cedeze. Am intrat in padure. Crengile brazilor erau pudrate cu alb. Normal ca sunt, tolomaco. Doar e iarna. Nu, nici acum nu intelegi. Nu era real. De fapt, era. Pentru ca simteam frigul si-mi simteam membrele cum se misca. Dar bolta dedesubtul careia ma deplasam imi dadea senzatia ca ma ademeneste intr-o alta lume.

Coboram si tot coboram. Intr-un final, am zarit autocarul. Am ajuns jos si am intors privirea. Nu ma uitam la Panta, ci dincolo de ea. Undeva, departe in spate, e Malaiesti...

Andreea Bucurica