Caietul unei priviri 13 la puterea 25

Capitolul I 

11 iulie 2026 – Vf. Negoiu (2535 m)

Exista promisiuni pe care le uiti dupa cateva zile si exista promisiuni care raman cu tine ani intregi.

A mea incepe la 20 de ani, cand imi spun ca la implinirea varstei de 25 voi urca toate cele 13 varfuri din Romania aflate la peste 2.500 de metri. Cinci ani mai tarziu, alerg prin Gara de Nord dupa un colet trimis de mama din Piatra-Neamt. In el sunt cele treisprezece esarfe ale proiectului, cate una pentru fiecare varf.

Am doar o fotografie cu pachetul si un singur indiciu: trebuie sa gasesc o doamna blonda, cu ochelari, in vagonul cinci, asa mi-a scris mama.

Mi se pare amuzant ca un proiect la care ma gandesc de cinci ani incepe cu o alergatura prin gara. O gasesc. Imi intinde pachetul. Il deschid. Pfiu.

Pentru prima data nu mai simt ca pregatesc un proiect. Simt ca il incep.

Ajung acasa si incep sa pregatesc rucsacul. Aparatele foto, rolele de film, bateriile, cardurile, hainele. Incerc sa ma culc, dar nu reusesc. Ma trezesc de mai multe ori doar ca sa verific daca am pus filmele in rucsac. Sunt acolo de fiecare data. Totusi, ma ridic iar si verific inca o data. Nu pentru ca as fi uitat ceva. Ci pentru ca emotiile nu ma lasa sa cred ca toate sunt deja pregatite. La putin dupa ora patru dimineata ies din casa. Bucurestiul inca doarme. In Piata Victoriei ma asteapta microbuzul Oxigen Tour si grupul alaturi de care urma sa fac prima ascensiune din proiect.

Imi place atmosfera aceea pe care doar plecarile foarte devreme o au. Punem rucsacurile in microbuz si facem lista de prezenta. Nu ne cunoastem intre noi, dar toti avem acelasi lucru in comun: peste cateva ore vom merge pe aceeasi poteca.

La ora cinci pornim. Si atunci observ ceva la care nu ma asteptam. Emotiile dispar. Poate pentru ca, din momentul in care rotile microbuzului incep sa se invarta, nu mai exista intrebarea daca proiectul va incepe. El a inceput deja.

Drumul pana la Balea trece aproape fara sa-mi dau seama. Cand cobor din microbuz, aerul rece ma trezeste. Imi pun rucsacul in spate si, pentru cateva secunde, uit de camere, de film si de proiect. Respir adanc. Negoiu este departe. Si de aici nu se vede.

Pornim. Primele sute de metri sunt inselatoare. Picioarele sunt odihnite, conversatiile curg firesc, iar rucsacul pare mai usor decat este in realitate. Incerc sa-mi gasesc ritmul si, in acelasi timp, sa-mi gasesc privirea.

Pe masura ce urcam, grupul se asaza intr-un ritm firesc. Vorbele se imputineaza. Se mai aud doar pasii, betele care ating piatra si respiratiile fiecaruia. Imi place ca nimeni nu grabeste pe nimeni. Fiecare merge in ritmul lui, dar, fara sa iti dai seama, continui sa urci impreuna.

Pentru mine, aceasta ascensiune are si o alta dimensiune.

In rucsac am rolele de film. Nu exista ecran. Nu exista posibilitatea sa ma intorc si sa verific daca fotografia a iesit bine. Exista doar momentul si decizia de a apasa declansatorul.

Nu mai caut doar peisaje spectaculoase. Incep sa observ lumina care cade pe un colt de stanca, firul de apa care taie poteca, umbrele norilor care schimba muntele pentru cateva secunde si apoi dispar. Filmul ma obliga sa fiu prezenta.

Cred ca tocmai de aceea ma opresc mai des decat ceilalti. Nu pentru ca obosesc. Ci pentru ca mi se pare ca, daca trec prea repede pe langa un loc, il pierd pentru totdeauna.

Ajungem la Lacul Caltun. Apa este linistita si cateva corturi sunt deja ridicate pe mal.

Fac cateva fotografii si incerc sa nu ma las furata de gandul ca varful este singurul lucru important. Imi dau seama ca si drumul merita aceeasi atentie.

Pe masura ce urcam, vegetatia ramane in urma. Stanca incepe sa domine peisajul. Ridic privirea si vad muchiile Negoiului. In fotografii pareau simple. In fata mea par uriase.

Imi dau seama ca nicio fotografie si niciun ecran nu pot reproduce cu adevarat intalnirea cu muntele. Ultimii metri sunt linistiti. Dar solicita fiecare pas.

Dupa ore intregi de mers ajungem pe varf. Scot aparatul pentru cateva ultime cadre. Nu multe. Doar atat cat simt ca trebuie. Apoi deschid rucsacul si iau esarfa pe care scrie "13 la puterea 25" si "Varful Negoiu". Este aceeasi esarfa dupa care alergam cu o zi inainte prin Gara de Nord.

O desfac si vantul o prinde imediat. Pentru cateva secunde nu mai exista camere foto, camere de filmat sau oameni in jurul meu. Exista doar bucata aceea de material care flutura pe primul dintre cele treisprezece varfuri. Atunci inteleg ca fotografia nu este cea mai importanta. Fotografia doar dovedeste ca am fost acolo. Importanta este promisiunea. Negoiu nu este doar primul varf din proiect. Este locul in care proiectul inceteaza sa mai fie un plan si devine realitate.

Coborarea incepe. Muntele nu tine cont de emotiile tale si iti cere aceeasi atentie pana la ultimul pas.

In microbuz, pe drumul spre Bucuresti, ma gandesc la rolele de film din rucsac. Nu am vazut inca nicio fotografie. Nu stiu daca au iesit. Poate unele sunt miscate. Poate am gresit expunerea.

Si, surprinzator, nu ma mai sperie gandul acesta. Imi dau seama ca, pentru prima data dupa mult timp, nu ma intereseaza doar rezultatul. Ma intereseaza drumul pana la el. Poate ca fiecare om merge pe munte dintr-un motiv diferit. Unii pentru liniste. Altii pentru provocare.

Eu am plecat pe Negoiu cu o promisiune veche de cinci ani si m-am intors cu sentimentul ca primul capitol a fost scris. Iar faptul ca acest inceput a fost trait alaturi de oamenii din comunitatea Oxigen Tour face ca primul capitol sa fie cu atat mai valoros.

Ne vedem pe urmatoarea poteca.

Articol redactat de: Andreea Stefanescu