Dolomiţi – paradisul „drumurilor de fier“


Publicat la 2017-08-07 18:05:11

Să vă povestesc cum a fost cu Oxigen în Dolomiţi, pe drumurile de fier. Dar înainte hai să vă spun care e faza cu ele.

Conceptul de via ferrata s-a născut în Italia, în Dolomiţi. Pentru că via ferrata este un traseu pe stâncă, echipat cu cabluri, trepte şi scări metalice, o traducere literală ar fi cea de „drum de fier“.

Munţii Dolomiţi sunt tărâmul inegalabil acestor trasee. La fiecare pas dai de via ferrate de diverse dificultăţi. Că d-asta zic că e un paradis: se găsesc trasee pentru toată lumea în funcţie de vârstă, experienţă şi preferinţe.

 

Aventura de fier a Oxigenului a avut trei via ferrate: Giovanni Barbara (Cascada Di Fanes), Ettore Bovero (vârful Col Rosa) şi, cireaşa de pe tort, Brigata Tridentina (Vf. Cima Pisciadu – lanţul muntos Sella).

 

Prima via ferrata a fost de încălzire: punem ham, cască şi sistem de asigurări, mutăm asigurările peste pitoane până le visăm şi facem gesturile şi în somn. Mergem de-a lungul râului Di Fanes, care formează câteva cascade impresionante. Prima, care este numită chiar Di Fanes, ne îmbie să-i cunoaştem şi dedesubturile, pentru că traseul ne duce pe sub ea. Instant apar ooo-urile ş uuu-urile de exaltare şi uimire de nu ne mai auzim gândurile. Peisajele mă încântă atât de tare încât îmi tot caut telefonul să mai fac o poză şi aici, şi aici..., dar nu uit că siguranţa este pe primul loc.

Acest traseu este unul uşor şi îl recomand ca start pentru un sezon serios de via ferrate. Durata acestuia este de aproximativ o jumătate de zi incluzând şi zonele de trekking.

 

 

A doua via ferrata a pus creierul la secretat ceva mai multă adrenalină. Nu cât să zici că e prea mult, dar suficient. :))) Ettore Bovero de pe Col Rosa este o via ferrata de dificultate medie, de 400 m diferenţă de nivel şi un total de 4 ore cu tot cu partea de trekking (grup de 18 persoane). În afară de cablul de fier, nu are foarte multe trepte, însă stânca oferă extrem de multe prize. Hai, caută prizele! Acum pun piciorul aici, şi mână aici, şi celălalt picior aici... Doamne, câtă maimuţă stă în mine! Am ajuns într-o zonă mai sigură, într-o poziţie comodă. Scot uşor telefonul, fac repede o fotografie-două şi gata. Restul e doar privit îndelung. Părerea mea este că fotografiile artistice şi selfie-urile în exces dăunează grav siguranţei! Şi, oricum, la ce privelişti surprinzi acolo, nu mai e de stat şi calculat unghiul din care faci fotografia.

Ceea ce face acest traseu spectaculos sunt zonele foarte expuse, astfel că, uitându-mă în jos, mi se desfăşoară o imagine foarte amplă până la baza muntelui.

Şi, cum merg eu ca maimuţa, iaca traseul virează brusc la stânga. Opaaa! P-asta n-am anticipat-o! Cablul merge spre stânga, ocolind ditamai bolovanul, picioarele neavând loc foarte generos de sprijin. Dar, cu atenţie se trece. Aceasta a fost cea mai expusă zonă a traseului. Vârful Col Rosa ne-a primit cu braţele deschise. Aici aparatele foto şi telefoanele şi-au făcut de cap.

 

Eeeiii, şi iată-mă faţă în faţă cu cireaşa de pe tort: Brigata Tridentina! Aceasta este o via ferrata încadrată la trasee de dificultate ridicată (nu intru în detalii despre clasarea dificultăţii via ferratelor). Întâi, mă ia prin învăluire cu ceva trepte, o scară lungă. Un firicel de apă îşi făcuse traseul pe stâncă, dar nu punea probleme la traversarea zonei. Practic, m-a aburit. Ce citisem eu că e perete vertical în mare parte, că eşti expus... Unde sunt toate astea?

Răbdare! Ia d-aci stâncă verticală: 4 ore, pe o diferenţă de nivel de 600 m. Hai, priveşte curcubeul format în urma unei scurte sesiuni de grindină, multiplică-ţi atenţia, bucură-te de stâncă, priveşte cerul, caută prizele, mutăţi asigurările, ai grijă la grupurile mai mici care au altă viteză decât grupul tău de peste 15 persoane. Şi, nu în ultimul rând, fii creativă! Înălţimea nu e cel mai bun punct al tău. 

Creierul pompează adrenalină! Şi pompează, şi pompează, şi pompează! O, Doamne! Mai e? Da, mai e. Nu-i nimic, mergi înainte! Trăieşte, simte, priveşte!

Am ajuns pe podul dintre stânci şi în jos e un hău al cărui fund nu-l văd. Îmi dau seama: suntem nebuni, suntem masochişti, dar e al naibii de frumos (puţin spus). Sunt o furnică pe stânca asta, o furnică în faţa natură, dar fără a ieşi din zona de confort, nu mă voi cunoaşte nicioadată cu adevărat!

 

Drumurile de fier mi-au oferit o experienţă atât de profundă, emoţii atât de puternice şi privelişti atât de magnifice, încât nici Alzheimer nu le va şterge din memoria mea.

 

Nu uitaţi: fotografiile artistice şi selfie-urile în exces dăunează grav siguranţei! (Asta ca să vă mai bucuraţi şi în viitor de alte drumuri frumoase.)

 

Ileana Ionescu