Ascensiune la 3500 m pe nepusa masa

Diana (ghid Oxigen, prietena mea, fiinta aia enervanta care te simte si pe whatsapp cand ceva nu e in regula): Ti-am luat bilet de avion, mergi in Spania, nu stai acasa ca trista de ziua ta, faci un varf! A, si vezi ca plecam poimaine.

Eu: Bine ca nu m-ai anuntat maine, atunci poate aveam o problema, dar azi, cu 2 zile inainte de a pleca o saptamana de acasa, a face un varf de peste 3000m... e acceptabil avand in vedere ca alte plecari de-ale noastre au fost si mult mai din scurt.

            Asa incep aventurile mele. Pe de o parte o iubesc pe fiinta asta care imi coloreaza viata si ma simte de la sute de kilometri, pe de alta parte, mi-e frica uneori sa ii raspund la telefon ca stiu ce potential are.

            In acel moment imi venea sa o pup ca ma scoate dintr-o pasa proasta si sa o omor, in acelasi timp, pentru ca aveam practic doar o zi la dispozitie sa ma pregatesc si sa ajung la Otopeni.

            Dumnezeu stie ce am aruncat in bagajul ala, dar cumva am avut de toate si pentru urban, plaja si un minunat traseu pana aproape de 3500m.

            Gasca pentru Spania a fost fantastica, iar luna iulie in Spania avea sa ofere nopti numai bune sa te pierzi pe stradutele ei cu miros de mare, necunoscut si nou.

            Dupa cateva zile pentru vizitat si plaja, ne-am cazat intr-un orasel, sau poate era un satuc de munte, plin cu stradute inguste ce picta un peisaj tipic mediteranean cu flori puternic inflorite la pervaze si casute varuite in alb.

            In urma sedintei cu ghizii s-a stabilit ca plecarea pe traseu sa se faca a doua zi dimineata la ora 3:00 caci refugiul unde intentionam sa innoptam seara urmatoare era inchis, ceea ce insemna ca nu ne ramanea decat optiunea de a face traseul dus-intors in aceaasi zi. Ca intotdeauna, ghizii iti prezinta toate informatiile, in grup existand persoane cu diferite niveluri de rezistenta fizica, motiv pentru care este important ca fiecare sa decida daca accepta sau nu provocarea. Sa nu uitam ca ne aflam in Spania, pe un traseu fara pic de padure, umbra sau vegetatie, direct in bataia soarelui arzator, o diferenta de nivel de peste 1000m si o lungime a traseului dus-intors de 35km. N-avea cum sa fie usor.

            A venit momentul in care fiecare isi anunta participarea. Fete ingandurate, calcule, framantari interioare, dubii...toate acestea se citeau pe chipurile colegilor mei de drum. Doar ici colo, vreo doua chipuri asumate, muntomani vechi, isi vedeau de berile lor.

            Dupa 3 ani de trasee eram in sfarsit capabila doar sa observ. Fusesem si eu in trecut unul din chipurile ingandurate, cautandu-mi curajul sa ma aventurez si sa cred ca pot. Stiam ce este in sufletul si in mintea lor, un zbucium incredibil, o lupta intre ,,Trebuie sa o fac, altfel pierd toata distractia. Pentru asta am venit aici!" si ,,E prea mult pentru mine, daca nu voi reusi si va trebui sa ma intorc?".

            Raspunsul nu este in rezistenta fizica, ci in echilibrul psihic. Pe varfuri ajungi 10% datorita fizicului si 90% psihicului. Am trait statistica asta pe pielea mea si nu ma poate convinge nimic de contrariul ei.

            Ma aflam pentru prima data in postura unui chip senin si asumat, asteptand doar sa vad ce companie voi avea pe traseu. Atunci cand faci un traseu de peste 12 ore pe munte vrei  sa ai in jurul tau oameni interesanti, sa mai fure din timp cu povestile lor. Urma sa urc pe vf. Mulhacen (3479m), cel mai inalt varf din lantul Sierra Nevada, Peninsula Iberica, un alt acoperis al Europei, si nimic nu avea sa ma opreasca.

            Daca pana atunci eram doar forme in noapte, bantuiam la lumina lunii si ne dadeam ghionturi sa ne trezim, atunci am descoperit pentru prima data ca pot dormi in mers, fara probleme, daca nu m-ar zapaci Diana cu pozele ei la lumina lunii.

Poze la lumina lunii :)

            La rasarit te pregatesti ca pentru un spectacol. Alegi o stanca, te asezi, iti golesti mintea si astepti momentul nasterii luminii. Supersteaua isi tine numarul, te incarca de frumusetea de culori, parca iti spune ,,Eu mi-am facut treaba, acum e randul tau! Drum bun!".

            Stiti cum e un rasarit la un inceput de traseu? Ca o mama. Iti incalzeste corpul, iti lumineaza calea si chipul, te indruma, te fascineaza, te absoarbe si te trezeste.

            Urci adancit in gandurile tale, mai lasi din poveri pe drum. Muntele cere mereu un tribut si de ce sa nu ii dai din frustrarile, grijile si incordarile tale, tie oricum nu iti aduc nimic bun. Uneori te intretii la cate o conversatie ce te absoarbe cu totul si primesti mesaje pe care pana atunci n-ai fost pregatit sa le intelegi, alteori ramai pe urma in gandurile tale sa mai asezi din straturile sufletului tau, ca mai apoi sa vina iar Diana cu gasca de zuze dupa ea ca vor sa faca nu stiu ce trasnaie. Cata liniste credeai ca ai?

            Varful. O mare de munti in jurul tau, o panorama infinita mai aproape de Dumnezeu. Departe de zgomotul si bazaitul multimii te cauti si te descoperi departe de judecata omeneasca. Iti recomand sa pleci de pe munte, sa ajungi la baza si sa lupti sa ramai acelasi om care a ajuns pe acel varf. Te incurajez ca atunci cand societatea te mai incolteste sa iei decizii ca si cum ai fi pe varf de munte. Acolo conteaza atat de putine lucruri, dar acelea sunt cele care cantaresc cu adevarat.

            Faci poze in toate pozitiile permise de gravitatie, ii furi Dianei sneakers-ul, indesi palaria bine pe cap si o iei la vale. Mai sunt multi kilometri in jos si greul abia acum incepe. 

Eliana Birsan

Creator concept Muguri de Lavanda